|
Bradul (Abies alba)
Numit şi brad alb, aparţine familiei Pinaceae, este un arbore monoic răşinos specific zonelor premontane şi montane de la noi.
Bradul este o specie vegetală lemnoasă care atinge până la 50 m înălţime. Are coroana conică în stadiul tânăr, cilindrică la maturitate şi cu formă caracteristică, de "cuib de barză" la bătrâneţe.
Frunzele de brad sunt aciculare, mai închis colorate pe faţă, dispuse liniar pe patru rânduri de-a lungul ramurii. Acele de brad au 2- 4 cm lungime, având vârful ştirbit. Ele, pe lungime prezintă doua dungi albe.
Conurile (florile femele), sunt erecte, rămânând drepte şi la maturitate. Ele au formă cilindrică şi sunt lungi de 10-20 cm, fiind verzi la început, apoi brun-roşietice, cu axul principal persistent (cad doar solzii.
În lume, bradul se întâlneşte în unele zone montane ale Europei. În timpul glaciaţiei cuaternare, această specie a găsit un refugiu în sud-vestul Europei şi de aici s-a răspândit în Europa Centrală, întâlnindu-se astăzi în Munţii Pirinei, Rodopi şi Carpaţi. Rude ale bradului alb se întâlnesc în diferite regiuni ale globului. Astfel, bradul de balsam (Abies balsamea) creşte în Canada, bradul siberian (Abies sibirica) apare în Siberia asiatică, bradul de Grecia (Abies cephalonica) se întâlneşte ca specie relictă în zonele înalte din sudul Peninsulei Balcanice, bradul de Spania (Abies pinsapo) creşte în regiunile stâncoase ale Peninsulei.
Arealul natural al bradului în România este aproximativ acelaşi cu cel al molidului. De cele mai multe ori, în zona forestieră naturală pentru această specie, domină molidul sau fagul, arboretele de brad (brădetele) ocupând suprafeţe relativ restrânse.
În Carpaţii Orientali bradul creşte la altitudinea de 600-1.200 m (chiar mai jos în Bucovina). În Carpaţii Meridionali specia se întâlneşte la o altitudine cuprinsă între 700 şi1500 m, iar în Munţii Apuseni apare la 650-1800 m.
Bradul cultivat poate fi întâlnit şi în afara arealului său natural (parcuri, grădini, plantaţii forestiere).
Astăzi, la noi, bradul sălbatic a devenit o specie rară, ca o consecinţă a exploatării iraţionale. Exterminarea bradului din Carpaţi, nu este o problemă nouă, aşa cum reiese dintr-un fragment, pe care-l redăm mai jos, apărut în 1939 în "Flora României", sub semnătura prof. I. Simionescu, membru al Academiei Române.
"Sunt tăiaţi fără milă pentru scânduri, iar puieţii de brad sunt nimiciţi fără măsură la Crăciun, de când s'a introdus şi la noi moda Pomului de Crăciun, care înlocuieşte tot mai mult la oraşe străbunul obiceiu al Stelei".
Brădetele
Brădetul (Abieta) reprezintă o formaţiune păduroasă zonală în care predomină bradul. Brădetele apar insular în făgete sau în molidişuri, mai frecvent în zonele montane din Banat şi Mehedinţi.
În România, abietele pure sunt rare. Ele sunt mai întunecoase decât molidişurile, ca o consecinţă a frunzelor mai late, mai lungi şi mai închise la culoare pe faţă.
Molidul (Picea abies L.)
Aparţine familiei Pinaceae, este o specie de arbori coniferi care pot avea înălţimea până la 50 m şi diametrul trunchiului până la 1-1.5 m, cu coroană piramidal-conică, permanent verde . Forma conic-piramidală se datorează creşterii din ce în ce mai scurte a crengilor, dinspre bază spre vârf. Molizii mai bătrâni, care cresc în desişul codrilor, îşi pierd crengile de la bază, coroana urcând spre mijlocul tulpinii. De asemenea, în condiţiile unei lumini naturale slabe, aceştia prezintă o creştere laterală slabă, în comparaţie cu arborii mai izolaţi. Florile la molid, sunt unisexuat-monoice, cele mascule producând foarte mult polen anemofil, care primăvara formează, în bătaia vântului, adevăraţi nori de praf gălbui în jurul arborelui. Florile femele apar ca nişte mici ghemotoace, care după fecundare, se transformă în conuri a căror solzi adăpostesc sămânţa
Molidul, numit şi brad roşu, este un arbore răşinos specific zonelor premontane şi montane de la noi.
Această specie, în flora spontană a ţării noastre, prezintă mai multe varietăţi, dintre care două sunt mai întâlnite (Picea abies var. chlorocarpa, Picea abies var. erytrocarpa).
Molidul este un arbore înalt de cca. 40 m, dar care poate ajunge până la 60 m (este cel mai înalt arbore sălbatic de la noi), cu coroana piramidală, bogată şi compactă. Forma conic-piramidală se datorează creşterii din ce în ce mai scurte a crengilor, dinspre bază spre vârf. Molizii mai bătrâni, care cresc în desişul codrilor, îşi pierd crengile de la bază, coroana urcând spre mijlocul tulpinii. De asemenea, în condiţiile unei lumini naturale slabe, aceştia prezintă o creştere laterală slabă, în comparaţie cu arborii mai.
Frunzele la molid, sunt perene (rezistă pe ramuri 5-7 ani), mereu verzi, aciculare, de1-3 cm lungime, uşor încovoiate, cu 4 muchii, rigide şi ascuţite la vârf. Ele se inserează spiralat pe ax, înconjurând complet ramura. Faţă de frunza de brad, cea de molid este mai scurtă şi mai îngustă.
Florile speciei Picea abies, sunt unisexuat-monoice, cele mascule producând foarte mult polen anemofil, care primăvara formează, în bătaia vântului, adevăraţi nori de praf gălbui în jurul arborelui. Florile femele apar ca nişte mici ghemotoace, care după fecundare, se transformă în conuri, a căror solzi adăpostesc sămânţa.
Conurile la molid, sunt cilindrice, brune la maturitate, erecte în stadiul tânăr, apoi pendante şi caduce. Înainte de cădere, toamna târziu, solzii care alcătuiesc conurile, se desfac, eliberând seminţe aripate, care purtate de vânt, pot ajunge pe sol, departe de arborele mamă.
Culorile conurilor tinere diferă în funcţie de varietatea de molid, fiind verzi la var. chlorocarpa şi violacee la var. erytrocarpa.
Molidul (Picea abies) este un arbore care se dezvoltă în climat răcoros şi relativ umed, întâlnindu-se în nord-estul Europei (Peninsula Scandinavă, Siberia europeană, regiunea Baltică), în nordul Asiei, precum şi în zonele montane din centrul Europei (Carpaţi, Tatra, Alpi).
În zonele subarctice americane (Canada, Alaska), pădurile boreale de conifere, sunt formate din specii de molizi care, în general, nu apar în Europa, între care mai des se întâlneşte molidul alb (Picea glauca), molidul negru (Picea mariana) şi molidul de Alaska (Picea sitchensis). În regiunea boreală eurasiatică, care se întinde din nord-vestul Europei până la Oceanul Pacific - în dreptul Mării Ohtsk, traversând partea nordică a întregului continent asiatic, apar alte specii de molizi ca: molidul european (Picea abies), molidul finlandez (Picea fennica), molidul siberian (Picea obovata), molidul de Amur (Picea koraiensis). În afara zonelor subarctice, aceste specii, se întâlnesc insular în zonele montane ale Europei şi a Asiei. În Carpaţi se întâlneşte o singură specie aparţinătoare genului Picea, şi anume Picea abies.
La noi în ţară, arealul natural al molidului se întinde de-a lungul întregului lanţ carpatic, ocupând etajul de deasupra făgetelor. Arborele apare mai rar doar în Munţii Banatului, în timp ce în depresiunile intramontane (Dorna, Ciuc, etc.) aproape că este specia lemnoasă exclusivă.
Molidul vegetează bine în zonele reci şi umede, preferând solurile montane cu volum edafic mijlociu sau mare şi o expoziţie nordică. Optimul de vegetaţie pentru această specie, se întâlneşte în depresiunile intramontane şi pe versanţii vulcanici din Carpaţii Orientali, precum şi pe Valea Bistriţei. În condiţiile climatice ale ţării noastre, molidul se întâlneşte de la altitudinea 650 m, în cazul unor versanţi cu expoziţie nordică, urcând până la 1.800 m.
Specia formează arborete pure (molidişuri), uneori foarte întinse, sau creşte în amestec cu alte specii lemnoase (fag, brad, mesteacăn, gorun, etc.).
Molidişurile
Molidişul (Piceeta) reprezintă o formaţiune păduroasă în care predomină molidul. Majoritatea pădurilor de conifere din România sunt molidişuri. Pădurea de molid este deasă, umedă şi întunecoasă, fiind formată din cei mai semeţi arbori care cresc la noi. Întinderea acestor codrii sau a arealului lor, căci din păcate, din cauza defrişărilor necontrolate, molidul a fost exterminat de pe mari suprafeţe, este foarte mare în zona montană de la noi.
Problema despăduririi molidişurilor nu este nouă în ţara noastră. În 1939, prof. I. Simionescu, membru al Academiei Române, în "Flora României", scria:
"Molizii formează bogăţia prea irosită a pădurilor noastre de munte, căci lemnul uşor de despicat în scânduri ori şindrile este căutat pentru export. Industria ferăstraielor, mai desăvârşită la noi decât oriunde, de zona brădetului se ţine. În schimb lăcomia de exploatare, tăindu-se molifţii cu nemiluita, face ca munţii să rămâie pleşuvi, daţi pe seama puhoaielor, răspândind jalea şi dezolarea unde mai înainte era sănătosul înveliş al pădurilor dese".
Stejarul (Quercus robur)
Este un arbore din zona temperată, înalt, cu ramuri puternice, noduroase, coroană largă şi bogată. Scoarţa stejarului este de culoare brun-negricioasă, aspră, adânc brăzdată, adăpostind adesea o micro-faună activă (în special furnici şi anumite specii de gândaci). Frunzele sunt lobate, cu 4-8 perechi de lobi. Peţiolul este scurt (4-8 cm). Stejarul înfloreşte în luna mai. Fructul este achenă (ghindă). Se întâlneşte mai ales la câmpie şi în zonele colinare, foarte rar la deal. În afară de pădurile curate de stejar, numite stejărete, stejarul se găseşte şi în amestec cu alte foioase, în aşa-numitele păduri de şleau.
Termenul stejar este probabil de origine tracică. În trecut lingviştii români i-au atribuit, eronat, origine maghiară sau bulgărească, însă Dimitrie Cantemir îl menţionează în Descriptio Moldaviae ca fiind un cuvânt inexistent în maghiară sau bulgară.
Este răspândit în Europa, Asia Mică şi alte câteva zone asiatice, Africa de Nord. În trecut era mult mai răspândit, de multe ori în amestecuri cu fagul şi alte foioase.
Utilizarea stejarului
Ghinda a fost folosită de-a lungul timpului atât la hrana porcilor, fiind foarte apreciată şi de mistreţi, alături de jir, cât şi la confecţionarea de coliere şi păpuşele pentru copii, şi chiar la unele piese de mobilier sau "bibelouri" rustice.
Scoarţa de stejar este folosită din antichitate în tăbăcărie, deoarece conţine mari cantităţi de tanini foarte eficienţi în prelucrarea pielii.
Lemnul de stejar este lemn preţios, de calitate superioară, mai ales dacă este uscat corespunzător. Lemnul de stejar uscat natural, având peste 12 ani vechime, este scump, fiind folosit pentru mobilă de lux, iahturi de lux, construcţii de lux, etc. Aproape două secole traversele de stejar au fost folosite cu mult succes în dezvoltarea căilor ferate, doar recent începând înlocuirea lor conform noilor tehnologii de transport. Lemnul de stejar se foloseşte pe scară largă în construcţiile de lemn sau mixte, iar în industria mobilei, acolo unde nu se găseşte, este una din principalele varietăţi imitate, alături de nuc şi cireş.
În mitologia slavă, stejarul era considerat arborele adevărului. Se credea că primul bărbat a apărut din acest arbore. Din carnea mistreţilor, care se hrănesc cu ghindă, ar fi luat naştere preoţii, lideri spirituali ai vechilor slavi.
Fagul, Fagus sylvatica L.
Este un arbore din zona temperată, având înălţimi de până la 35 metri. Este înalt, impunător, cu scoarţa netedă, cenuşie-albicioasă. Are muguri fusiformi, ascuţiţi, iar frunzele în general ovale. Florile sunt unisexuate. Fructul, numit jir, este o nuculă, acoperită de o scoarţă ţepoasă. Înflorirea are loc în luna mai. Creşte în special la deal şi munte, dar poate fi întâlnit - sporadic - şi la câmpie, mai ales în regiunile nordice ale României. În trecut forma o pădure întinsă din Carpaţi până departe în Rusia de astăzi, legată de ceea ce se numeşte acum Taigaua siberiană. Pădurea a fost înlocuită în zonele din nord de Nistru cu silvostepă, stepe şi păduri relicte. În anumite regiuni din Bielorusia, Ucraina şi Rusia se păstrează părţi din acest codru străvechi. Fagul permite multor specii de plante mărunte să supravieţuiască în zonele în care predomină, formând, în cadrul aşa-numitelor făgete, biotopuri bogate şi pline de frumuseţe.
Utilizare
Jirul, fructul fagului, a fost utilizat încă din vechime pentru un anumit untdelemn, dar şi pentru hrana porcilor (este foarte apreciat şi de mistreţi).
Coaja fagului este folosită ca febrifug şi tonic amar, fiind unul dintre echivalenţii europeni ai chininei, alături de scoarţa de salcie.
Gudronul de fag se foloseşte în unele boli de piele, precum şi la vindecarea afecţiunilor respiratorii sau la ameliorarea simptomelor acestora.
Lemnul de fag a fost şi este mult apreciat. Ca lemn de foc el are o calitate deosebită, arzând cu fum puţin şi la o temperatură destul de ridicată, fiind folosit în trecut în cuptoarele industriale, de pildă la producerea sticlei sau fierului. El a rămas mult apreciat atât în industria construcţiilor cât şi în cea a mobilei, datorită rezistenţei sale, fineţii fibrelor şi culorii plăcute.
Carpenul (Carpinus betulus)
Este o specie de foioase din familia Betulaceae. Rădăcinile trăiesc în simbioză cu diferite ciuperci sau bacterii. Frunzele sunt alterne, simple cu stipele caduce. Florile sunt unisexuate, grupate în inflorescenţe mixte. Fructul carpenului se numeşte achenă. Creste pana la 20 - 25 metri, este o specie rezistenta la ger si umbra.Pretentioasa la seceta.Poate creste pe terenuri argiloase.Nu depaseste 120 de ani.
|
